Loading...
vineri, 3 iulie 2020
OFMConv Romania

Trupul și Sângele Domnului

TRUPUL ȘI SÂNGELE DOMNULUI

Suntem în ziua de Joi, după Preasfânta Treime, zi în care Biserica Catolică sărbătorește solemnitatea numită Trupul și Sângele Domnului sau Joia Verde. Textul propus spre meditație este luat din Evanghelia după sfântul Ioan 6,51-59. Este vorba despre Discursul lui Isus asupra Pâinii Vieții, în legătură directă cu texte din Vechiul Testament care relatează darul Manei cerești, în timpul pelerinajului prin deșert (de ex.: Lv 23; Dt 31). Isus spune că Trupul și Sângele său sunt adevărată hrană și băutură spre viața veșnică, la care fariseii și cărturarii murmurau, deoarece nu înțelegeau. Această reacție îi oferă posibilitatea lui Isus să insiste și mai mult asupra ADEVĂRULUI: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu mâncați trupul Fiului Omului și nu beți sângele lui, nu aveți viață în voi. Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu are viața veșnică și eu îl voi învia în ziua de pe urmă. Pentru că trupul meu este adevărată hrană, iar sângele meu este adevărată băutură. Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu rămâne în mine și eu în el” (In 6,53-56).

Este vorba despre alianța încheiată între Dumnezeu și popor, dusă la îndeplinire de către Isus. Este vorba despre o prezență misterioasă care se numește Șekina, Dumnezeu prezent în nor, prezent în mana din pustiu, prezent în sângele cu care poporul este stropit, prezent în Trupul și Sângele lui Cristos, oferit pentru hrana noastră spirituală. Toate acestea le știm încă de mici copii, de la pregătirea pentru prima sfântă Împărtășanie, când preotul sau cine pentru el ne-a făcut cateheză, iar noi cu curiozitatea tipică copiilor am pus întrebări.

În anul 2005, când cardinalul Iosif Ratzinger a fost ales Papă, luând numele de Benedict al XVI-lea, a voit să confere sacramentul primei sfinte Împărtășanii la un grup de circa 300 de copii, în piața sfântul Petru de la Roma. Aceștia, pregătiți de catehiști, i-au pus niște întrebări Papei.

Andrei îl întreabă: „Dragă Papă Benedict, ce amintire păstrezi de la prima ta sfântă Împărtășanie?”, la care Papa răspunde: „Îmi amintesc că eram 30 de copii din satul meu natal, că era o zi cu soare, biserica era frumos împodobită, că lumea era în sărbătoare. Dar amintirea cea mai frumoasă este întâlnirea mea cu Isus: eram convins că El vine în inima mea și împreună cu El Dumnezeu însuși vine să locuiască în mine. Atunci am înțeles că începea o nouă etapă a vieții mele. De asemenea îmi amintesc de promisiunea pe care i-am făcut-o lui Isus: «Aș vrea să fiu mereu cu tine!» Și l-am rugat astfel: «Dar te rog mai ales să fii tu cu mine!»”.

Andrei îi face o altă întrebare Papei: „În timpul pregătirii la catehism mi s-a spus că Isus este prezent în sfânta Euharistie. Eu cred, chiar dacă nu îl văd. Dar cum se întâmplă acest lucru?” Papa îi răspunde: „E adevărat, nu-l vedem. Dar sunt multe lucruri pe care nu le vedem și totuși ele există. De exemplu, noi avem rațiune, deși nu o vedem, suntem inteligenți, deși nu vedem inteligența; noaptea vedem becuri aprinse, deși nu vedem curentul electric care produce lumina. Așa și cu Isus prezent în sfânta Euharistie: noi nu-l vedem, dar vedem că cei care îl primesc își schimbă viața, devin mai buni”.

Un alt copil, pe nume Alexandru îl întreabă: „De ce trebuie să mergem la sfânta Liturghie și să primim sfânta Împărtășanie cât mai des?” Papa îi răspunde: „Când copilul este mic și plânge, el nu știe de ce, dar mama înțelege că îi este foame și îi dă să mănânce. Așa este și cu sufletul: fără hrana sufletească a sfintei Euharistii el plânge, iar noi cei care credem în Isus știm că sufletul are nevoie de prezența sa în sfânta Euharistie și ne pregătim pentru a-l primi. În felul acesta El devine lumină pentru pașii mei, devine ghid și mă conduce la un stil de viață ce mă face fericit, care mă împlinește”.

O fetiță din grup, pe nume Anna, îl întreabă: „Ne poți explica ce voia să spună Isus când a zis: «Eu sunt pâinea vieții?»” (In 6,35). Papa îi răspunde. Pentru a înțelege ce a voit să spună Isus, trebuie să înțelegem ce înseamnă pâine. În zilele noastre hrana este variată, diversificată, iar noi avem posibilitatea să alegem între un fel de mâncare și altul. În vechime, pâinea era hrana principală, ea cuprindea tot ceea ce-și dorea omul mai bun. În alte cuvinte, pâinea este o sinteză a tuturor tipurilor de hrană. Când Isus spune că este pâine vieții, înseamnă că El este tot ceea ce ne ține în viața spirituală, ceea ce hrănește sufletul nostru”.

O ultimă întrebare din grupul acela de la prima sfântă Împărtășanie vine din partea lui Adrian: „Sfinte Părinte, la cateheză ne-au spus că noi azi vom face adorație euharistică. Ce înseamnă? Cum se face?”.

Papa răspunde: „Adorația euharistică înseamnă că preotul expune sfântul Sacrament în Ostensoriu, pe altar, lumea vine și se roagă, cântă, meditează. Apoi începe un dialog cu Isus, căruia îi spune: «Isuse, eu sunt al tău și aș vrea să te urmez toată viața, nu vreau să pierd niciodată prietenia cu tine din cauza păcatului. Eu sunt al tău, te rog să fii și tu mereu cu mine!”[1]

Ce frumos dialog între copiii de la prima sfântă Împărtășanie și Papa Benedict! Din acest dialog înțelegem că sărbătoarea de azi ne trimite cu gândul la prezența lui Isus în sfânta Euharistie, pe care o primim în inima noastră, pentru a ne hrăni sufletește. În același timp înseamnă și adorație, adică o rugăciune cu totul specială în prezența lui Isus euharisticul. Ei bine, de ce era nevoie de sărbătoarea de azi, dacă sfânta Euharistie a fost deja întemeiată în joia sfântă, la Ultima cină? Pentru a înțelege sensul acestei sărbători, e nevoie să parcurgem pe scurt istoria și însemnătatea teologică a alianței pe care Domnul a încheiat-o cu noi, sigilând-o mai întâi cu sângele animalelor, iar mai apoi cu sângele Fiului său Isus.

„Moise a luat jumătate din sânge şi l-a pus în vase, iar cu cealaltă jumătate a stropit altarul. A luat cartea alianţei şi a citit-o în auzul poporului. Ei au zis: «Tot ceea ce a spus Domnul, vom face şi vom asculta». Moise a luat sângele şi a stropit poporul, zicând: «Iată sângele alianţei pe care a făcut-o Domnul cu voi potrivit tuturor acestor cuvinte»” (Ex 24,6-8).

„Şi, în timp ce mâncau, Isus a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o, le-a dat-o şi le-a spus: «Luaţi, acesta este trupul meu!» Apoi, luând potirul şi mulţumind, l-a dat lor şi au băut din el toţi. Şi le-a spus: «Acesta este sângele meu, al alianţei, care se varsă pentru mulţi»” (In 6,22-24).

 „Tot ce a spus Domnul vom face și vom asculta!” (Ex 24,7). Ce ne-a spus nouă Domnul astăzi? Că el dorește comuniunea cu noi oamenii, iar pentru a-și duce la îndeplinire această dorință este capabil de gesturi nemaipomenite, sigilate cu sânge. În concepția biblică, sângele este viață. Deci, alianța încheiată cu Domnul și sigilată cu sânge este simbolul comuniunii dătătoare de viață. Iată ce ne spune Scrisoarea către Evrei în această privință: „Căci dacă sângele de ţapi şi de tauri şi cenuşa de juncă cu care sunt stropiţi cei întinaţi îi sfinţeşte spre curăţia trupului, cu cât mai mult sângele lui Cristos, care prin Duhul veşnic s-a oferit pe sine fără prihană lui Dumnezeu, va curăţa conştiinţa voastră de faptele moarte, pentru a aduce cult Dumnezeului celui viu!” (Evr 9,13-14). Este o trecere, un salt de calitate și de încărcătură simbolică de la sângele animalelor la sângele lui Isus, care desăvârșește alianța dintre Dumnezeu și om. Pe când Moise a stropit altarul ce îl reprezintă pe Dumnezeu, mai apoi a stropit poporul, Isus ne dă trupul său să-l mâncăm și sângele său să-l bem, pentru a avea viața harului în noi.

Pentru ca hrana aceasta sufletească să ne fie spre viață, nu spre moarte, e nevoie de o pregătire prealabilă. De aceea, „în prima zi a Azimelor, când se jertfea Paştele, discipolii săi i-au spus lui Isus: «Unde vrei să mergem să pregătim ca să mănânci Paştele?», iar Isus le-a răspuns: «Mergeţi în cetate şi vă va întâmpina un om care duce un urcior cu apă; mergeţi după el şi, acolo unde va intra, spuneţi stăpânului casei că învăţătorul zice: ,Unde este camera mea, în care să mănânc Paştele cu discipolii mei?’ El vă va arăta o sală mare la etaj, gata pregătită. Pregătiţi acolo pentru noi!»” (Mc 14,13-15). Suntem în prima zi a Azimelor. Azimă înseamnă pâine nedospită, lipsită de plămădeală, lipsită de drojdie. Trecerea de la alianța lui Moise la Alianța lui Isus are nevoie de schimbarea plămădelii, a drojdiei. E nevoie de renunțarea la omul vechi, pentru a deveni om nou. Isus confirmă această exigență, spunând că locul pentru celebrarea Ultimei Cine se află la etaj, adică undeva la înălțime. Pentru a se hrăni cu Trupul și Sângele lui Isus omul trebuie să se înalțe de la obișnuințele pur umane și neconvertite, la starea omului matur în Cristos. Aceasta se face renunțând la orgoliu, la mândrie, la indiferență față de Dumnezeu și de aproapele, tinzând spre iubirea agapică ce toate le poate, toate le îndură, toate le crede (1Cor 13).

Dacă la începutul Bisericii doar Episcopul celebra jertfa sfintei Euharistii, mai apoi s-a extins în toate bisericile și a fost celebrată de orice preot. De asemenea, dacă la început se primea sfânta Împărtășanie doar odată pe an, mai apoi doar în timpurile forte ale anului liturgic, s-a ajuns că putem să o primim în fiecare zi. Dacă pe de o parte această trecere a însemnat un progres pozitiv în comuniunea omului cu Dumnezeu, pe de altă parte a devenit și o uzanță ce a dus la delăsare, la abandonarea tendinței spre sfințenie, spre acel loc la etaj indicat de Isus, la schimbarea plămădelii omului vechi și, prin urmare, la primirea sfintei Împărtășanii fără o pregătire adecvată, ceea ce a dus la lipsa credinței în prezența lui Isus în Euharistie.

Dumnezeu nu a renunțat la planul său de comuniune, de alianță, ci a intervenit în diferite moduri și în diferite locuri pentru a retrezi conștiința credincioșilor. Astfel, în secolul al VIII-lea d.C., între anii 730 și 750, un călugăr bazilitan care celebra sfânta Liturghie la Lanciano, în Italia, regiunea Abruzzo, dubita de prezența lui Isus în sfânta Euharistie. Când a ridicat Ostia și a pronunțat cuvintele consacrării, aceasta a devenit carne, din care picura sânge, iar vinul s-a schimbat în sânge. Călugărul uimit a căzut în genunchi. Aflându-se de această minune, speciile sacre au fost duse la laborator și analizele au demonstrat că este vorba despre țesuturi umane. Acest miracol se poate vedea și astăzi, deoarece Ostia transformată în carne se află în biserica franciscană de la Lanciano, unde, din mila Domnului, am avut ocazia să merg și eu în pelerinaj.

După acel miracol lumea s-a întors la cele obișnuite, aproape uitând de cele întâmplate. Așa se face că Dumnezeu a intervenit într-un mod asemănător pentru a trezi conștiințele oamenilor la credință. Prin jurul anului 1208, într-o mănăstire din Liege, Belgia, o călugăriță pe nume Iuliana, devotată prezenței lui Isus în sfânta Euharistie, aflându-se în mănăstirea din Liege, a avut o viziune: a văzut luna plină, pe care era o linie ce obscura o parte din ea. Prin inspirație divină a înțeles că în Biserică lipsea o sărbătoare dedicată sfintei Euharistii. A povestit viziunea directorului ei spiritual, pe nume Ioan de Lausanne, care i-a încredințat arhidiaconului, teologul Iacob de Pantaleone această situație. Analizând-o, și-a dat seama că există elemente pe care se poate baza o sărbătoare dedicată sfintei Euharistii și a acceptat-o pentru dieceza de Liege. După puțin timp, în 1262, Iacob de Pantaleone a fost ales Papă, cu numele de Urban al IV-lea. Un an mai târziu, în 1263, un preot a fost trimis de confesorul său în pelerinaj pentru că dubita de prezența lui Isus în sfânta Euharistie. Aflându-se la Bolsena, în bazilica sfintei martire Cristina,  în timpul celebrării euharistice a avut parte de o minune. Din sfânta Ostie au picurat câteva picături de sânge pe corporal și pe treptele altarului. Bineînțeles că el a rămas înmărmurit.

Vestea a ajuns la urechile Papei Urban al IV-lea, care știind și de minunea întâmplată la Liege, a înțeles că Dumnezeu vrea o sărbătoare dedicată Trupului și Sângelui lui Cristos pentru toată Biserica, astfel că la 11 Augst 1264 Papa a promulgat Bulla Transiturus, prin care decretează sărbătoare universală pentru toată Biserica Catolică. Aceasta este fixată pentru Joi după Preasfânta Treime, în amintirea Joii sfinte, când Isus a instituit sfânta Euharistie.

Astăzi mai cunoaștem această sărbătoare și sub numele de Joia verde, deoarece în timpul procesiunii se fac niște corturi ce se împodobesc cu ramuri verzi, în amintirea sărbătorii corturilor. Aceasta se sărbătorea la evrei în amintirea trecerii prin deșert, când își plantau corturile pentru odihnă, mai apoi a fost transferată în perioada recoltelor, ca mulțumire lui Dumnezeu pentru darurile primite. Verdele este semnul vieții iar corturile simbolizează tabernacolul unde se găsește Isus prezent în sfânta Euharistie, despre care sfântul Francisc de Assisi spunea în Scrisoarea către tot Ordinul: „Ascultați, frații mei! Dacă fericita Fecioară Maria este așa de cinstită, după cum e drept, pentru că l-a purtat în sânul său preasfânt, dacă mormântul în care a stat trei zile este venerat de toți creștinii, cât este de drept, sfânt și demn acela care îl primește în propriile mâini, în gura și în inima sa, oferindu-l și altora pentru al primi? Mare mizerie și rău mizerabil, dacă, avându-l pe El prezent, v-ați îngriji de altceva chiar dacă ar fi universul întreg! Umanitatea să se cutremure, universul întreg să tremure, cerul să exalte, când pe altar, în mâinile preotului, se găsește Cristos, Fiul lui Dumnezeu… O admirabilă sublimitate! O sublimitate umilă! Domnul universului, Dumnezeu și Fiul lui Dumnezeu, este așa de umil încât se ascunde sub aparența pâinii!”

Da, pe Fiul lui Dumnezeu noi îl primim în sfânta Împărtășanie, devenind astfel fii adoptivi ai lui Dumnezeu. Pe El îl adorăm în sfânta Împărtășanie, deoarece e demn de adorație, așa cum ne învață un credincios din timpul parohului de Ars, care stătea ore în șir în fața sfântului Tabernacol, iar când a fost întrebat ce face, a răspuns simplu: îl privesc și El mă privește. Amin!

 

Trupul şi Sângele Domnului în versuri

 

Îndepărtată în timp este-a sărbătorii sorginte,

În ce priveşte forma, nu-mi trecea prin minte:

Că vine din deşert, unde evreii peregrinau,

Domnul îi însoţea, iar ei în corturi locuiau.

 

În Levitic 23, dar mai ales Deuteronom 31,

Citind cele 74 de versete unul câte unul,

Descoperim cum sărbătoarea este descrisă,

Numită a corturilor, de Moise aşa prescrisă.

 

În Canaan s-au stabilit, având recolte bogate,

Evreii sărbătoreau îndelung, şapte zile ca la carte.

Corturi trainice construind, de deşert îşi aminteau,

Ziua recoltei prăznuind, pe YHWH îl preamăreau.

 

Sărbătoarea este toamna, Hag ha Sucot ei o numesc,

În traducerea noastră, a corturilor, dacă nu greşesc.

Începând cu ziua a cincisprezecea, din a lui Tisri lună,

Este septembrie sau octombrie şi ţine o săptămână.

 

În Ioan 1 cu 14, Cuvântul întrupat printre noi a locuit,

Dacă vrem să schimbăm sensul, spunem că a cortuit.

E prezenţa cea divină, ce s-a manifestat în persoana

Lui Isus cel preaiubit, Fiul Celui ce ne-a dat mana.

 

Mana s-a schimbat, în Trupul şi Sângele lui Isus,

Creştinii au crezut, cu tărie, că este venită de sus.

Unii doar la Liturghie cred în a Ei prezenţă reală,

Alţii o adoră şi după, urmând enciclica papală.

 

Este „Misterium fidei” a lui Paul al VI-lea Papă,

Bazându-se pe iubirea de dăruire, numită şi agapă.

E acţiunea kenotică a lui Isus, ce a coborât din cer,

Rămânând apoi în Euharistie, crezută a fi mister.

 

Misterul nu se epuizează în timpul Liturghiei sfinte,

Acest adevăr îl avem, unii creştini, în inimă şi-n minte.

De aceea adorăm cu toţii Prezenţa Dumnezeiască,

În Sacramentul altarului, cu o devoţiune cerească.

 

Această credinţă-i străveche, de la călugării care,

Împărţeau Euharistia în trei: o parte pentru adorare,

Una pentru abate, cealaltă călugărilor era dată,

În timpul zilei, de fiecare, Euharistia era adorată.

 

Călugări şi călugăriţe au format o tradiţie vie,

Adorând Prezenţa reală a lui Isus în Euharistie.

Fericita Iuliana de Mont Cornillon, din Belgia,

Adorând Euharistia, a avut prima dată vedenia:

 

Era în anul 1208, când luna strălucind a văzut,

O linie o întuneca, iar ea nu ştia ce-i de făcut.

Linia aceea întunecoasă părea că o deformează,

Ea, în adoraţie, se roagă îndelung, apoi meditează.

 

De la Domnul a-înţeles ce înseamnă acea vedenie:

Lipsea o solemnitate, mai importantă ca o vecernie.

Sfânta Euharistie, în această zi, să fie de toţi adorată,

Astfel, creştinii să înţeleagă ce importanţă ea poartă.

 

Aflând Ioan de Lausanne, duhovnicul fericitei Iuliana,

A consultat mai mulţi teologi: ce e de făcut cu „Mana?”

Unul era Hugo de Sancto Caro, un dominican renumit

Celălalt era Iacob de Pantaleon, arhidiacon mult iubit.

 

Iacob de Pantaleon a devenit patriarh de Ierusalim,

Apoi în calitate de Papă a spus catolicilor: vestim

Festum Eucharistiae, căci aceasta-i cerută de Isus,

Prin slujitoarea Iuliana, care a tins mereu spre sus.

 

Hotărârea-i confirmată şi de minunea de la Bolsena,

Când un preot chinuit de dubii, a observat patena,

Trupul lui Isus sângera, iar corporalul a fost pătat,

O minune foarte rară: preotul de păcat este iertat.

 

Vestea s-a răspândit, corporalul la Papă a fost dus,

Dubiile au dispărut: sărbătoarea este voită de Isus!

Corporalul cu minunea la Orvieto a fost transportat,

Într-o catedrală minunată este chiar şi acum adorat.

 

„Transiturus de hoc mundo” este Bulla Papei Urban,

Prin care a stabilit pentru catolici, ca în fiecare an

Sărbătoarea Corpus Domini să se celebreze solemn,

Trupul şi Sângele Domnului este pentru aceasta demn.

 

Procesiunea n-a fost stabilită, dar îndată s-a răspândit,

Corpus Domini era în Franţa şi Germania de toţi iubit,

De aceea s-a format tradiţia, ca pe Sacramentul Sfânt,

Să-L ducă cu alai, în procesiune, în Ostensoare şi în cânt.

 

Imediat după aceea, în Italia, precum şi-n alte ţări creştine,

Credincioşii catolici au aflat de această frumoasă minune.

Sărbători solemne au organizat, lumea cu credinţă participa,

De frumuseţea acestei sărbători, orice om catolic se minuna.

 

Amintindu-şi de exod, când fraţii evrei în credinţă peregrinau

Şi în Cortul Alianţei, prin Moise, cu Dumnezeu vorbeau,

Creştinii catolici corturi pentru sărbătoare au construit,

Femei pioase, cu crengi verzi şi covoare, le-au împodobit.

 

Acum înţelegem sensul: de ce spunem Joia Verde?

Pentru că sărbătoarea este joi şi corturile cine le vede

Percepe frumuseţea culorii, semn al vieţii ce ascunde,

Trupul şi Sângele din Sacrament, în noi toţi pătrunde.

 

Acest gând, plin de credinţă, la adoraţie ne-ndeamnă,

Noi răspundem personal, gândindu-ne la ce înseamnă:

Să fim în faţa lui Isus, din cer coborât, pentru noi jertfit,

Inima ne este plină de uimire: cât de mult El ne-a iubit!

 

Fr. Mihai Afrențoae, OFMConv.

O sărbătoare binecuvântată!

Meditație plăcută!

 

[1] J. Ratzinger [Benedict al XVI-lea], Imparare ad amare. Il cammino di una famiglia cristiana, San Paolo/Libreria Editrice Vaticana, Milano/Cinisello Balsamo/Città del Vaticano, 2007, 91-96.

Mesajul video se poate viziona la următoarea adresă: